eu am avut,si inca ce depresiiiiiiii de m-am saturat de ele pana mi-au trecut... credeam inainte sa nasc ca mie nu mi se va intampla niciodata asa ceva... nici nu credeam in depresii postnatale si chestii de genul asta... am crezut dupa aia... si prea mult... noptile nedormite cu samy, nepriceperea mea, racelile,bronsite, medicamente de la varsta de 5 luni, spaimele mele ca parinte si mustrarile de constiinta ca e bolnav din cauza mea, aveam tot timpul obsesia ca nu il stiu ingriji,etc... toate astea si-au facut efectul, si m-a tinut destul... cu bebe, greutatile ingrijirii de una singura a doi copii mici, (samy avea 2 ani jumate) , teama ca voi repeta greselile pe care le-am facut cu samy, rautatea lui bebe, m-au facut din nou... dar acum sunt ok... as zice eu... mai bine intrebati vecinii, daca nu le-au crapat peretii de strigatele mele ei cred ca sunt in masura sa compare galagia... si sa dea verdictul...
Simpatica ca de obicei,Edita!Eu nu am avut nicio depresie,probabil ca a facut foarte mult faptul ca am fost singura inca din prima zi in care am ajuns acasa cu bebe,nu am avut mama,soacra,cumnata sau mai stiu eu ce pe langa mine care sa imi dea tot felul de sfaturi sau sa se imbarzoaie pe langa mine ca nu e bine sa fac asa,ca nu e bine sa o tin asa sau mai stiu eu ce sfaturi.Am fost inca din prima secunda numai noi doi cu bebica si atat...Sotul meu m-a sprijinit ENORM,m-a ajutat macar cu vorbele daca nu a putut sa fie fizic langa noi si cred ca asta conteaza foarte mult pt o femeie care abia a nascut:suportul si sprijinul sotului ca sa nu cada in depresie...Cel putin asa cred eu...cine stie cum voi fi la al doilea copil.. Oricum,ma surprind si eu cat calm pot avea in situatii extreme...
Eu pot spune ca am avut depresie, sunt si f sensibila si orice ma atinge, mai ales dupa ce am nascut...plus ca vreo 2-3 zile au stat pe capul meu soacra si cumnatele care imi ziceau fiecare varianta ei, cum au facut cu bebe cand au venit acs, etc........si bineinteles variante complet diferite...efectiv, m-au zapacit......gina t te invidiez (in sensul bun) k ai fost singura doar cu sotul k uite ce bine ti-a fost.....sotul mi-a fost alaturi cum a putut el mai bine, a stat acs cu noi o saptamana, m-a ajutat ce bebe, cu baita, cumparaturi, mancare, curatenie, tot tacamul , dar tot am avut depresie, vorba ancai, mai depinde si de firea persoanei.....
am avut depresie usoara,eram trista fara motiv intemeiat,nervoasa desi bebe era ok,geloasa pe sot,dar asta nu m a impiedicat sa am grija de puiul meu,il iubesc prea mult iar el e sursa fericirii mele.
Eu am avut depresia postnatala...Cei din jurul meu m-au vazut mereu ca pe o persoana puternica...asta credeam si eu despre mine pana sa nasc...Inainte nu credeam in depresie..mi se parea o prostie..credeam ca persoanele depresive nu au ocupatie si se prostesc pt a cauta atentia celor din jurul lor....asta pana am trait pe pielea mea starile depresive...In prima luna dupa nastere plangeam fara motiv multtttttt...de nu ma putea opri nimeni....mi se parea ca nu-l ingrijesc suficient pe bebe, ca din cauza mea a racit, imi era frica sa nu se sufoce etc. Ma simteam oribil de grasa in pielea mea..imi doream sa revin la viata mea, mi se parea ca nimeni nu ma ajuta..asta desi sotul meu s-a implicat foarte mult in cresterea baietelului nostru.
Varful depresiei a fost atins dupa intarcarea lui Darius. Am plans 7 zile aproape continuu...(pt cei din jur a fost ciudat pt ca bebe nu a suferit atat de mult...intr-o singura zi a cautat titi atat)....ma credeam cea mai denaturata mama de pe Pamant, ma simteam extrem de vinovata...ma gandeam ca nu va mai creste sau nu va mai fi inteligent..
Sunt multe trairi intr-o depresie..si multe ganduri negre mi-au zburat prin cap. Acum mi-am revenit 90% si NU vreau sa mai traiesc inca o data acele momente....
depresie nu insa imediat ajunsa acasa de la spital am plans...de fericire. de coplesire, de momentele mult prea marete si din cauza oboselii in rest nimic. nelalocul lui...
eu am avut,si inca ce depresiiiiiiii de m-am saturat de ele pana mi-au trecut... credeam inainte sa nasc ca mie nu mi se va intampla niciodata asa ceva... nici nu credeam in depresii postnatale si chestii de genul asta... am crezut dupa aia... si prea mult... noptile nedormite cu samy, nepriceperea mea, racelile,bronsite, medicamente de la varsta de 5 luni, spaimele mele ca parinte si mustrarile de constiinta ca e bolnav din cauza mea, aveam tot timpul obsesia ca nu il stiu ingriji,etc... toate astea si-au facut efectul, si m-a tinut destul... cu bebe, greutatile ingrijirii de una singura a doi copii mici, (samy avea 2 ani jumate) , teama ca voi repeta greselile pe care le-am facut cu samy, rautatea lui bebe, m-au facut din nou... dar acum sunt ok... as zice eu... mai bine intrebati vecinii, daca nu le-au crapat peretii de strigatele mele
ei cred ca sunt in masura sa compare galagia... si sa dea verdictul... 
nu am avut..cred ca tine si de firea fiecaruia..
Eu pot spune ca am avut depresie, sunt si f sensibila si orice ma atinge, mai ales dupa ce am nascut...plus ca vreo 2-3 zile au stat pe capul meu soacra si cumnatele care imi ziceau fiecare varianta ei, cum au facut cu bebe cand au venit acs, etc........si bineinteles variante complet diferite...efectiv, m-au zapacit......gina t te invidiez (in sensul bun) k ai fost singura doar cu sotul k uite ce bine ti-a fost.....sotul mi-a fost alaturi cum a putut el mai bine, a stat acs cu noi o saptamana, m-a ajutat ce bebe, cu baita, cumparaturi, mancare, curatenie, tot tacamul , dar tot am avut depresie, vorba ancai, mai depinde si de firea persoanei.....
am avut depresie usoara,eram trista fara motiv intemeiat,nervoasa desi bebe era ok,geloasa pe sot,dar asta nu m a impiedicat sa am grija de puiul meu,il iubesc prea mult iar el e sursa fericirii mele.
Eu am avut depresia postnatala...Cei din jurul meu m-au vazut mereu ca pe o persoana puternica...asta credeam si eu despre mine pana sa nasc...Inainte nu credeam in depresie..mi se parea o prostie..credeam ca persoanele depresive nu au ocupatie si se prostesc pt a cauta atentia celor din jurul lor....asta pana am trait pe pielea mea starile depresive...In prima luna dupa nastere plangeam fara motiv multtttttt...de nu ma putea opri nimeni....mi se parea ca nu-l ingrijesc suficient pe bebe, ca din cauza mea a racit, imi era frica sa nu se sufoce etc. Ma simteam oribil de grasa in pielea mea..imi doream sa revin la viata mea, mi se parea ca nimeni nu ma ajuta..asta desi sotul meu s-a implicat foarte mult in cresterea baietelului nostru.
Varful depresiei a fost atins dupa intarcarea lui Darius. Am plans 7 zile aproape continuu...(pt cei din jur a fost ciudat pt ca bebe nu a suferit atat de mult...intr-o singura zi a cautat titi atat)....ma credeam cea mai denaturata mama de pe Pamant, ma simteam extrem de vinovata...ma gandeam ca nu va mai creste sau nu va mai fi inteligent..
Sunt multe trairi intr-o depresie..si multe ganduri negre mi-au zburat prin cap. Acum mi-am revenit 90% si NU vreau sa mai traiesc inca o data acele momente....
depresie nu insa imediat ajunsa acasa de la spital am plans...de fericire. de coplesire, de momentele mult prea marete si din cauza oboselii
in rest nimic. nelalocul lui...